Înțelesuri
- 1
(Adjectiv) Care dă o poruncă; poruncitor.
„I-a vorbit pe un ton imperativ.”
- 2
Necesitate absolută, care se impune fără condiții; obligație.
„Respectarea legii este un imperativ al vieții în comun.”
- 3
(Gramatică) Mod al verbului care servește la a da un ordin, un sfat, o rugăminte sau o interdicție.
„„Citește!” este un verb la imperativ.”
Sinonime
- poruncitor
- obligație
- necesitate
Antonime
Cum se folosește
Feminin: imperativă; plural: imperativi, imperative.
Atenție la scriere
- Spune-mi, uită-te, du-te: cratima la imperativ — Când pronumele se lipește de un verb la imperativ, între ele se pune cratimă: „spune-mi”, „uită-te”, „du-te”, „dă-mi”. Formele lipite („spunemi”, „uităte”) sunt greșite.
Forme flexionare
- masculin plural
- imperativi
- feminin
- imperativă
- feminin plural
- imperative
După DOOM 3 (Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a III-a).
Etimologie
Din franceză (impératif) și din latină (imperativus).