Înțelesuri
- 1
A socoti că ceva este adevărat sau real, fără să ai dovadă sigură.
„Cred că are dreptate, deși nu sunt sigur.”
- 2
A primi ca adevărat ce spune cineva; a-l lua pe cuvânt.
„Nu-l mai cred, m-a mințit de prea multe ori.”
- 3
A fi de părere; a socoti că e mai bine așa.
„Cred că ar trebui să plecăm mai devreme.”
- 4
A lua pe cineva drept altcineva sau altfel decât este.
„L-am crezut medic, până mi-a spus că e asistent.”
- 5
A avea încredere deplină în cineva; a-ți pune nădejdea în el.
„Crede în copiii lui, orice ar spune lumea.”
- 6
A admite existența lui Dumnezeu; a avea o credință religioasă.
„Bunica crede cu tărie și merge la biserică în fiecare duminică.”
- 7
(Reflexiv) A avea o părere prea bună despre sine; a fi îngâmfat.
„Se crede buricul pământului de când a luat premiul.”
Sinonime
- a socoti
- a considera
- a gândi
- a-și închipui
- a se încrede
Antonime
- a se îndoi
- a tăgădui
- a nega
Expresii și locuțiuni
- Cred și eu!se înțelege de la sine; nu e de mirare.
- A nu-și crede ochilor (sau urechilor)a fi atât de surprins încât să te îndoiești de ce vezi ori auzi.
- A crede orbeștea crede fără să mai judeci și fără să ceri dovezi.
Forme flexionare
- indicativ prezent pers. 1 singular și pers. a 3-a plural
- cred
- indicativ prezent pers. a 2-a singular
- crezi
- indicativ prezent pers. a 3-a singular
- crede
- perfect simplu pers. 1 singular
- crezui
- mai-mult-ca-perfect pers. 1 plural
- crezuserăm
- conjunctiv prezent pers. 1 singular
- să cred
- conjunctiv prezent pers. a 3-a singular
- să creadă
- imperativ pers. a 2-a singular
- crede
- gerunziu
- crezând
- participiu
- crezut
După DOOM 3 (Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a III-a).
Etimologie
Moștenit din latină (credere).